Când era aici printre noi, nu era nevoie să vorbești prea mult dacă puteai cânta. Astfel de prieten era. Puține cuvinte, multe fapte, și dacă aveam nevoie: tot ajutorul, cu orice, oricând. Chiar dacă nu ne mai văzuserăm de ani de zile.
Ceea ce conta pentru el era fapta, lucrul bine făcut; ca tot ceea ce lăsasem în inimile noastre, conservarea culturii țărănești, să nu dispară fără urmă de-a lungul deceniilor furtunoase care ni se dăduseră. Nenumăratele aventuri, lupte sau momente de bucurie pe care le-am trăit împreună.
Și, ori de câte ori se ivea ocazia: puține cuvinte, dar multe-multe cântece frumoase din Țara Călatei, care se întindeau până în zori. Erau și cântecele lui. Le adusese cu el, le adunase, așa cum învățase de la nenea Kallós Zoli.
Nu doar pentru el. Pentru noi, de asemenea.
Acum, cântecele sale l-au părăsit. Și ne-a părăsit și el; însă melodiile au rămas. Ele se ridică deasupra noastră ca fumul într-o zi frumoasă de toamnă. Și-au făcut casa în gurile noastre cântânde, în mâinile noastre ce mânuiesc instrumentele și în sufletele noastre, de neșters. Depinde de noi dacă ele vor fi păstrate, acum că, după atâția oameni buni, și el ne-a lăsat în urmă.
Și cât timp le vom mai cânta, Lengyel László „Türei” [„Tureanu”] va rămâne și el printre noi. El ne întărește și ne încurajează să nu ne oprim niciodată. Pentru ca și noi, cum a făcut și el de-a lungul vieții sale și prin cântecele sale, să păstrăm viu ceea ce ne-au lăsat moștenire străbunii. Până la sfârșitul veacurilor.
Kelemen László
(Discurs rostit la Biserica Reformată din Turea, 1 aprilie 2023)
